Povara crucii

Traducere de Marius Dobrescu

Publicat in iunie 1991 in Franta, la aproape un dupa ce autorul parasise Albania, volumul Povara crucii este un rechizitoriu al celui mai dur comunism european, cel albanez. Ismail Kadare face o cronica amara a anilor 1960–1990, cei mai fertili din cariera sa, dar si perioada in care dominatia statului dictatorial s-a impus total in literatura si arta. Foarte putini au fost scriitorii care au reusit sa razbata prin ochiurile inguste ale plasei ideologice, iar Kadare a fost unul dintre ei. In ciuda constrangerilor, fricilor, marturisite sau nu, a  concesiilor.

Povara crucii este un inventar al miscarilor tactice neasteptate, al zigzagului continuu si derutant din razboiul, rareori fatis, dintre scriitor si stat, in care fiecare rand scris trebuia platit cu o umilinta, cu o retragere, cu un compromis, dar totusi in absenta „marelui compromis“ la care au ajuns atat de multi scriitori, fara o predare neconditionata, fara o pactizare cu regimul. In ultima instanta, Povara crucii este un drum al calvarului cristic, parcurs de un scriitor celebru brat la brat cu opera sa, sub biciul nemilos al dictaturii.

„Uneori mi se parea ca, asa cum spadasinul isi impinge adversarul pe terenul care‑i este favorabil, tot astfel si eu atrasesem tiranul pe terenul literaturii, acolo unde ma simteam in largul meu, iar el, indiferent de simtul artistic rafinat pe care‑l avea, nu putea fi decat un amator. Acolo, in camp deschis, departe de garzi, de curteni, de doctrina si de dictatura, aveam impresia ca‑l pot invinge. Asa incat sa‑i pun masca. Apoi chiar ea avea sa‑l tina prizonier. Acolo deci, pe campul binecuvantat, la picioarele templului, absolut singur, acolo as fi putut sa‑l pun la pamant. Cuvantul «singur» imi parea atunci prezent peste tot. Nu era doar titlul romanului, il aveam in mine, era pe buzele prietenilor si dusmanilor mei (Cum de ai pus aceasta «singuratate» chiar in titlu? Asta a fost chiar prima observatie. Dupa care au tacut toti. Cum se parea, tiranul insusi isi acceptase singuratatea.) Chiar si eu, desi aveam prieteni multi si devotati, tot singur as fi fost acolo, in camp deschis. Si, indiferent cata incredere aveam in arta mea, inima imi spunea uneori ca nu era exclusa posibilitatea ca monstrul sa ma atace intr‑o clipa.“ — ISMAIL KADARE