Din istoria romanilor. Episcopul Ioan Inocentiu Klein (1728-1751) - Augustin Bunea

Posteritatea omului pe care Nicolae Iorga il considera cel dintai roman, in sensul modern al cuvantului, a fost, vreme de un secol si jumatate, una nu tocmai recunoscatoare. (…) Primul roman care a cutezat sa sparga boicotul tacerii din jurul „Secundei Leopoldine” a fost Inochentie Micu‑Klein, preferat ca episcop al romanilor uniti din Transilvania de imparatul Carol VI, desi era inca student la Tirnavia, in 1729.

Inochentie a cunoscut continutul legiuirii leopoldine din 1701 inainte de a deveni episcop unit de Fagaras. Dovada este faptul ca, indata dupa inscaunarea la Blaj, a declansat seria rasunatoarelor sale actiuni pentru recunoasterea si aplicarea ei in viata politica si sociala a romanilor, cu revelatia dureroasa ca romanii au pierdut peste trei decenii de istorie prin aceasta escamotare. Nu se cunosc inca resorturile de profunzime care l‑au impins pe Inochentie in valvataia luptei politice, unde aparent nu avea sorti de izbanda. Cert este ca impulsul i‑a marcat nu numai intreaga viata, ci mai ales imaginea in posteritate, cu toate ca acest om, inzestrat cu o energie exorbitanta si cu o vointa de nezdruncinat, n‑a fost doar un impatimit al politicii, ci si‑a indeplinit in mod stralucit misiunea de ierarh si slujitor al bisericii sale pe toate planurile: sacerdotal, pastoral, administrativ si cultural.

Este intemeietorul nu doar al Blajului, ca resedinta a confesiunii romane unite cu Roma, si al catedralei cu cel mai impozant iconostas rasaritean din tara, ci si al structurilor institutionale care trebuiau sa anime noul centru de iradiere spirituala.