Vocile singuratatii - Ilariu Dobridor

Printre figurile pe nedrept uitate ale generatiei interbelice se numara si Constantin Florea Cioroianu, cunoscut in epoca sub pseudonimul Ilariu Dobridor (1908 - 1968).

Nu doar un filosof atipic cu o constiinta superioara si responsabila, ci si un poet de mare talent, ca atatia reprezentanti ai generatiei sale, el a cunoscut din plin detentia anilor ᾿50 si tacerea fortata pana la finalul tragic  al vietii sale.

Ilariu Dobridor a fost si, credem noi, ar trebui sa ramana prezent in amintirea noastra..., daca nu cu toate scrierile sale, atunci macar simbolic, cu aceste cateva poezii profunde, adevarate teme de meditatie si explorare launtrica.

Fragment din Vocile singuratatii:

MOARTEA PAPUSII

Ca pe-o papuse trista si fragila,

Mi-am ingropat in asternut de flori,

Iubirea de argint ori de argila,

Cu murmur de fantani si de viori.

Am ascultat cum forma ei virgina

Se descompune putreda-n amurg,

Topindu-se ca pulberea marina,

Svarlita-n prundul apelor ce curg.

Si-am plans tarziu cu-un serafim de seara

Care-si fransese aripa-ntr-un cais,

Si lacrimi cu sidef de luna clara

I-au troenit sicriul larg deschis.

In albele dantele din corola,

Trecutu-i adancit in somn etern;

Regretele pe suflet se astern

Ca praful pe-o spartura de viola.

PARASIRE

Casa asta care sta sa cada

Poarta-n zugraveala jocuri de copii;

Au crescut atatea ierburi prin ograda,

Bozii si atatea balarii.

S-au tesut paianjeni prin unghere

Numarand la rosturi ca un carturar;

Parca nu-si mai are linistea-ncapere!

Torsu-i monoton, marunt si rar.

Pe pereti cresc umbre moi de luna,

Luna s-a culcat pe dusumea

Si cu luna si cu umbrele-mpreuna,

A legat fratii de cruce-o cucumea.

Nu e nimeni... A murit si linistea-n mormant.

O icoana cu treime si seraf

A cazut cu varuiala la pamant...

Dumnezeul meu e tandari, lut si praf.