Rasarit – Luiza Barcan

Cand ma gandesc la Sandu si Luiza, mi-i imaginez pe amandoi lucrand in tacere, unul langa altul, umar la umar, inima in inima, suflet in suflet, duh in Duh, „contempland lumea vazuta si simtind adierea lina si inmiresmata a celei nevazute”, la poalele unei manastiri din lemn, intr-o padure din creierul muntilor romanesti, invadata de luminile contradictorii ale rasaritului si de umbrele generoase ale unor smochini uriasi, ca cei din preajma Cetatii Efesului sau a Grotei celor sapte adormiti, sau ca cel in crestere, plantat de nea Georgica, vecinul Luizei, in curte.

E o tacere de inceput sau de sfarsit de lume, inganata de cantecul scurs, in sincope dulci-inegale, al gugustiucilor salbatici si de vuietul mecanic de zbor al randunelelor descinse din copilaria mea din nordul extrem al Moldovei de dincolo de Prut, deschisa spre pamanturile Bucovinei. In acea tacere vrajita de rasarit cazut pe ganduri, vorbesc exclusiv mainile; vorbesc si asculta, din cand in cand oprite din lucru de o boare venita dinspre o alta lume, parca; si, totusi, e lumea noastra, murmur. Si, totusi, e lumea noastra, murmur.

Mainile stiu totul…

Aura CHRISTI