P. S. B. volumul 9. Epistole - Fericitul Ieronim

Din prologul volumului:

In Biserica lui Hristos „nu mai este elin si iudeu, taiere-imprejur si netaiere-imprejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate si intru toti Hristos” (Coloseni 3, 11). De aceea si Duhul adevarului si al unitatii a grait lumii nu doar in aramaica, ci si in greceste, latineste, siriaca, armeana si in toate limbile pamantului. In veacul al IX-lea, Biserica (atat in Rasarit, cat si in Apus) a condamnat cu fermitate asa-numita „erezie a celor trei limbi”, potrivit careia cuvantul dumnezeiesc ar avea eficienta mantuitoare doar daca este rostit in ebraica, greaca sau latina. Cincizecimea (cf. Faptele 2, 6) ne-a aratat limpede ca puterea harica si mantuitoare a cuvantului lui Dumnezeu nu poate fi ingradita in hotarele mai stramte sau mai largi ale unei limbi. Astfel, tezaurul patristic al Bisericii crestine nu cuprinde doar scrieri in limba greaca, ci si in latina, siriaca, armeana, copta etc. si in toate limbile pamantului, fiindca Dumnezeu daruieste neincetat Sfinti Parinti Bisericii Sale.

Un asemenea Parinte al Bisericii – desi incomod atat pentru contemporani, cat si pentru posteritate – a fost Ieronim. Ascet, carturar de o statura impresionanta, poliglot (cunostea in mod desavarsit latina si greaca, avand si serioase cunostinte de ebraica si alte limbi orientale), talmacitor de geniu (i-a tradus in latina pe marii teologi greci anteriori), exeget si hagiograf, maestru spiritual, parinte al filologiei si traductologiei biblice, talmacitor si revizuitor al Bibliei latine (Vulgata ramane opera lui fundamentala), apologet al dreptei credinte si al vietii monahale, erudit, scriitor talentat (ca discipol al celebrului Aelius Donatus, a scris in latina cea mai elevata din toata patristica latina. este mentionat de Auerbach in a sa istorie a realismului european, Mimesis, ca unul dintre Parintii realismului si naturalismului baroc din literatura occidentala), polemist redutabil, moralist temut, unul dintre ctitorii monahismului occidental – toate reprezinta tot atatea ipostaze ale personalitatii unice a acestui Doctor Ecclesia, care a trait, a practicat asceza, a studiat si a scris in marile centre spirituale si culturale ale crestinismului vremii: Roma, Constantinopol, Antiohia, Alexandria, Ierusalim.

Insa contributia cea mai insemnata a Fericitului Ieronim la zidirea Bisericii lui Hristos a fost continua sa „campanie ascetica si monastica” intru edificarea unei spiritualitati crestine autentice. Epistolele sale, publicate acum in traducere romaneasca, sunt o marturie insemnata si pretioasa a tuturor acestor fatete ale personalitatii sale.

Discipol al Sfantului Grigorie Teologul la Constantinopol (unde a si luat parte la al II-lea Sinod Ecumenic) si al lui Didim cel Orb la Alexandria, prieten apropiat al Sfantului Grigorie de (care ii incredinta tratatele sale spre a le revizui), al Sfantului Epifanie de Salamina si al Fericitului Augustin, secretar al papei Damasus, ctitor de manastiri la Roma si in Tara Sfanta, Fericitul Ieronim, preot, monah, savant, a fost si un critic necrutator al clerului si credinciosilor nevrednici, neinstruiti si ipocriti, care „folosesc evlavia ca prilej de castig”, precum avertiza inca de inceput Sfantul Apostol Pavel. Actualitatea operei sale este indubitabila, nu pentru valoarea culturala, ci si ca imbold trezitor pentru crestinii de oriunde si oricand, fie ei clerici, monahi ori laici, care se lasa prinsi in mrejele „uriasilor” care nimicesc sufletele: Mamona, nepasarea, nestiinta si uitarea. Sulpicius Severus, contemporanul si admiratorul sau, l-a caracterizat mai bine decat toti biografii sai: „Il urasc ereticii ca nu inceteaza sa-i atace. il urasc pentru ca le critica viata si greselile. Dar oamenii cinstiti il admira si il iubesc. […] Este mereu cufundat in lectura, mereu cufundat in carti, nu se odihneste nici zi, nici noapte. mereu fie citeste, fie scrie ceva”.