Omenirea din nou in Prag - Ovidiu Harbada

"Cum ii ajutam pe cei bolnavi

Ma refer in primul rand la cei cu boli cronice, vechi, sau care se imbolnavesc des, ori au boli care recidiveaza. De cele mai multe ori acestia au uitat sa traiasca, adica sa se bucure de viata. Ei sunt mereu apasati de grijile altora sau ale lor, mereu cautand sa faca mai mult decat pot, sa para mai mult decat sunt. Sunt cei incapabili sa spuna NU atunci cand li se cere ceva pe care ei nu ar dori sa-l faca, dar din diferite motive, (sa nu dezamageasca, de frica, dintr-o mandrie prosteasca, sau pur si simplu pentru ca vor mereu sa fie pe placul celorlalti), spun Da, facand lucruri care nu ii reprezinta, nu le fac placere, sau pentru care sunt de fapt prea obositi sa le indeplineasca. Procedand asa un timp indelungat, bucuria si dragostea de viata dispar treptat, pana la momentul in care, secatuiti de vlaga, se imbolnavesc.

Pentru aceasta categorie de bolnavi, cel mai important lucru este sa ii ajutati sa trezeasca din nou in ei dorinta de viata, de a se bucura, o motivatie care sa-i faca sa traiasca cu pasiune si iubire fiecare zi. Concentrandu-se numai asupra bolii si a luptei cu boala, au uitat cum e sa FII sanatos, au uitat sa fie veseli, sa faca ceva care le produce placere, bucurie. De cele mai multe ori bolnavul si cei din jur se concentreaza obsesiv pe boala si nu pe starea de bine, de sanatate. Solutia nu este concentrarea pe vindecarea bolii, ci pe bucuria de a trai. De aici vine forta de vindecare, din iubirea si respectul de sine si de viata.

Un alt aspect important este cel legat de cei apropiati bolnavului, copii, sot, sotie, parinti… Este foarte important ca cei apropiati sa nu puna o presiune suplimentara pe bolnav, sa nu-l judece pentru deciziile sale, sa nu-l critice, sa nu-i faca reprosuri, impunandu-i indirect, aproape cu disperare, sa lupte ca sa traiasca. Sa nu transfere asu-pra lui propriile frici si disperari. Daca bolnavul vrea sa fie singur, nu are chef sa vada pe nimeni, respectati-i dorinta. Daca nu vrea sa vorbeasca cu nimeni, respectati-i dorinta. Nu-l fortati in nici un chip. Fiti alaturi de el si ajutati-l cu ce are nevoie, cu ce va cere el, fara sa il judecati. Evitati cu orice pret orice fel de repros, (de ex… am dat o gramada de bani pe tratament si nici macar nu te tii de el, sau, noi ne straduim atat de mult sa te ajutam si tu nu faci nimic… etc.).

Retineti, in aceasta perioada de cumpana pentru el, in functie de programul lui de viata, bolnavul poate sa plece sau sa ramana in viata. Lucrul cel mai important este sa ii fiti alaturi, sa il iubiti, sa-i aratati ca il iubiti si sunteti de acord cu orice decizie ar lua el, nu sa-l fortati cu disperare sa traiasca. Atmosfera de pace din jurul sau este de cel mai mare ajutor. Oferiti-i deplina libertate si dragoste. De multe ori boala a aparut pentru ca bolnavul a incercat prea mult timp sa traiasca numai pentru a satisface asteptarile altora, ignorand total propriile nevoi. Puteti, daca vreti si credeti, sa va rugati pentru el, si nu neaparat pentru a ramane in viata, ci mai ales pentru a se face voia Domului. Caci El este cel care, cu adevarat, stie ce este mai bine pentru noi. Daca, la ideea de a cere sa se faca Voia Celui de Sus, simtiti teama, (daca Voia Lui difera de a voastra?), mai bine opriti-va din rugaciune, caci inca nu sunteti familiari cu starea de credinta, inca nu ati inteles ca Voia Lui este supremul Bine la care putem ajunge. De ce? Pentru ca Voia Lui este doar Puterea Iubirii sale manifestata in Creatie.

O conditie esentiala a actului de asistenta a bolnavului este ca persoana care ingrijeste sa stie sa aiba grija de sine. Este absolut necesar sa-si pastreze o stare de spirit echilibrata, constructiva, bazata pe iubire si speranta, nu pe frica si disperare. Bolnavul poate sa aiba momente de disperare, sa planga pe umarul vostru, sa va impartaseasca suferintele lui. Daca vreti sa-l ajutati, e nevoie sa ramaneti cat puteti de senini, linistiti, rabdatori si cu iubire pentru el. Suferinta lui nu trebuie sa va doboare. Doar starea voastra de liniste si iubire ii poate oferi suportul energetic ca el sa treaca mai usor prin incercarea pe care singur si-a luat-o pentru a evolua. Cand nu sunteti in preajma lui cautati sa faceti activitati care va bucura, va fac placere. Faceti orice considerati ca va reincarca bateriile si nu va simtiti vinovati pentru asta.

Este bine sa intelegeti ca moartea nu inseamna ca am pierdut vreo batalie. Boala, corpul nostru nu sunt un camp de batalie unde musai trebuie sa castigam vreun razboi. Au fost doar experiente necesare pe drumul redescoperirii esentei noastre profunde, divine. In plus, dupa desprinderea de corpul fizic, viata continua, iar in multe locuri, starea de iubire, bucurie si pace, pur si simplu nu au termeni care pot fi explicati in cuvinte pamantene. Pentru cel care cunoaste cate ceva din lumea de dincolo, bucurie este pentru cel care pleaca. Daca iubesti pe cineva cu adevarat si acesta pleaca undeva unde ii este mai bine, te bucuri pentru el. Este adevarat, lipsa fizica a celui drag iti produce o suferinta. Si este normal. Dar aceasta suferinta nu te impiedica sa traiesti mai departe, si, dupa o vreme, sa te bucuri din nou de iubire, prietenie, de acest cadou minunat pe care ni l-a facut Creatorul, VIATA.”

"Da, am fi putut si altfel!

Un barbat si o femeie, tineri fiind, se intalnesc, se plac si, dupa o vreme, devin sot si sotie. Viata merge inainte, vin pe lume si cativa copii. Traiesc ca toata lumea, cu bune si rele. Timpul trece, ajung batrani.

Inainte ca unul dintre ei sa moara, intalnesc un invatator distins care le descopera rostul vietii si al iubirii si ce reprezinta ele in virtutea legilor divine. Le mai arata si ocaziile pe care le-au avut de-a lungul vietii sa descopere aceste adevaruri si cu cata usurinta le-au ignorat.

Cei doi raman inmarmuriti. Abia acum au inteles.

Batranul isi ia de mana sotia, si cu lacrimi in ochi, ii spune:

- Draga mea, aproape toata viata noi ne-am chinuit unul pe celalalt, nu ne-am iubit. Te rog, iarta-ma.

Cu chipul senin, impacat, batranul priveste la invatatorul care ii face semn sa-l urmeze. Impunea respect, dar emana si dragoste, siguranta.  Zambind in coltul ochilor,  batranul si-a mai privit o data sotia si a plecat.

Invatatorul distins, cu privire senina, ingaduitoare dar ferma, era... moartea.”