Nicolae Ceausescu si stanga belgiana. Contacte politice si diplomatice (1966-1981) - Adrian Cojanu

Prin aceasta contributie istoriografica originala si extrem de necesara, Adrian Cojanu ne face sa privim intr-o optica noua relatiile Partidului Comunist Roman cu omonimul sau belgian si cu formatiunile de stanga din acest regat, pe calea unui curent istoriografic foarte proaspat, care a mai fost exploatat in istoriografia romaneasca indeosebi de catre istoricul Cezar Stanciu. P. C. R. a incercat sa actioneze pragmatic, urmarind cu atentie raporturile de forte de pe scena politica belgiana, dar si tesatura relatiilor internationale si faliile aparute intre si in interiorul blocurilor politico-ideologice. Nicolae Ceausescu s-a indepartat tot mai mult de Moscova, a incercat sa diminueze influenta Uniunii Sovietice in interiorul miscarii comuniste internationale, inclusiv prin relatiile intretinute cu stanga belgiana, si totodata a cautat sa dinamiteze structura bipolara a ordinii mondiale. Liderul roman a dorit sa faciliteze, in favoarea ideilor sale, o unificare a fortelor politice din Belgia, fiind constient de lipsa de popularitate a Partidului Comunist in aceasta tara, in contrast, de exemplu, cu Partidul Socialist, care s-a aflat in numeroase randuri la guvernare si obtinea scoruri constant bune in alegerile parlamentare libere din aceasta tara. Relatiile cu Partidul Socialist au evoluat astfel ciclic de la legaturi pe linie de partid la raporturi interguvernamentale. Eforturile lui Ceausescu nu au fost intotdeauna incununate cu succes, ceea ce, in final, a conferit raporturilor dintre PCR si partidele din zona stangii politicii belgiene „un caracter mai mult informativ si consultativ, fiecare dintre aceste partide manifestand interes pentru activitatea celuilalt in plan intern si international, precum si in cadrul miscarii comuniste internationale.”

Prof. univ. dr. habil. Silviu Miloiu

***

Contactele pe linie de partid initiate de Nicolae Ceausescu in Europa Occidentala vor viza si formatiunile politice de stanga din Belgia. Aceste legaturi initiate si dezvoltate de PCR cu partide comuniste care aveau o influenta scazuta in viata politica interna si internationala – cum era si cazul Partidului Comunist Belgian – trebuie integrate viziunii de politica externa a lui Ceausescu din acea perioada: incurajarea altor partide comuniste catre o politica disidenta fata de URSS si atragerea lor in sfera de activitate internationala a comunistilor romani. De la inceput trebuie sa subliniem ca o analiza a relatiilor PCR cu formatiunile de stanga din Belgia trebuie operata atat in spectrul de actiune al partidelor comuniste, mai exact in cadrul miscarii comuniste, cat si in cadrul relatiilor internationale la nivel de stat. Inevitabil, aceste sfere se intersecteaza. Mai mult, cum bine se stie, in cazul PCR, ca partid unic, intreaga activitate politica era asimilata politicii de stat. Insa, cu totul alta era situatia in cazul Belgiei, unde sistemul democratic pluripartidist ii rotea aproape alternativ la guvernare pe liberali, crestin-democrati si social-democrati. Astfel, partide precum cel Socialist Belgian sau Partidul Social-Crestin, ca partide de dialog in cadrul agendei de politica externa a Romaniei, erau formatiuni politice care, de cele mai multe ori, participau la guvernare sau erau partide parte a coalitiilor de guvernamant. Un alt aspect ce trebuie avut in vedere pentru intelegerea acestor raporturi politice si diplomatice pe care le vom expune si analiza este necesitatea unui investigari coroborate a relatiilor dintre PCR si Partidul Comunist Belgian cu cea a relatii lor dintre PCR si formatiunile socialiste belgiene. Actori ai aceleiasi scene politice interne, comunistii si socialistii din Belgia s-au raportat permanent unii la ceilalti, tendinte justificate atat prin mostenirea unui fond comun ideologic, cat si prin ratiuni de ordin electoral, ambele argumente apropriindu-le sau indepartandu-le mai mult sau mai putin in demersul realizarii unei regrupari a fortelor progresiste in Belgia, acesta fiind, de altfel, si argumentul pentru abordarea convergenta a directiilor de cercetare.