Istoria lui Stefan cel Mare - Nicolae Iorga

In ziua de 2 Iulie 1504 Stefan-Voda cel Mare se stingea de o moarte blinda la Suceava, in desavirsita pace mareata ce se boltia asupra intregei teri pe stilpii puternici ai biruintilor sale.

Pentru cea din urma oara portile cetatii se deschideau innaintea acelui ce luptase barbateste cea mai grea din luptele sale. Boierii calari, in haine de ursinic si aur, unii batrini ca si stapinul adormit, ceilalti in toata puterea vristei sau in avintul increzator al tineretelor, incunjurau sicriul infasurat in scumpe stofe. Sulitile ostasilor se ridicau drepte in vazduhul limpede, zimbitor al zilei de vara. Alaiul strabatea holdele grele de bogatie, in drumul spre manastirea Putnei.

Din turnul de straja de asupra portii clopotele prindeau a vui de jale. Soborul intreg al Moldovei, supt mitrele scinteietoare de pietre scumpe, Mitropolitul, episcopul de Roman, Mitropolit si el, al Terii-de-jos, episcopul de Radauti, egumenii cari putuse sa se incinga pentru aceasta lunga cale, primiau in cintarile iertarii de pacate pe stapinul tuturora. Vesnica pomenire se cerea pentru acela care se facuse vrednic a fi pomenit de neamul sau in vecii vecilor. Apoi intunerecul gropnitii umbria tot mai mult fata poruncitoare, acum inseninata, si pletele albe, rare ale batrinului. Si, pe cind lacrimile brazdau cele mai aspre obrazuri, minunata lespede de marmura sapata pecetluia micul mormint in care incapuse totusi ramasitele celui Mare.

Domnise aproape cincizeci de ani, o jumatate de veac. Venise tinar, in vijelia navalirii, ca sa razbune pe ai sai, ca sa-si intemeieze viata si ca sa traga zid de vitejie in jurul terii sale de mostenire. De atunci toate drumurile spre hotarele dusmane fusese batute de copitele cailor ostirii sale. Dar peste sabia lui minunata apasa o mina sigura, stapinita de un gind cuminte. I-a fost totdeauna mila de singele oamenilor varsat in zadar.

A adus cu dinsul rinduiala si buna cirmuire. Oastea aceia ale carei steaguri ii fluturau de-asupra sicriului, el o inchegase, el o faurise, ca pe o singura arma menita sa invinga totdeauna. Boierilor acelora ce-l intovarasiau innainte de a-si lua hotaritorul ramas bun, el li statornicise chemarile si drepturile. Secerind buruiana rosie a vremilor de restriste si nelegiuire, el curatise terina ce bause singele nevinovat, - coborind in ea sfinte temelii de biserica. Vladicilor ce se rugau acum la Dumnezeu pentru sufletul sau, el li pusese mitra pe cap, dupa ce stiuse ca se cuvine s'o poarte.

Gindul lui de intelepciune se stinsese in sfirsit, sau, mai curind, el se coboria ca o raza de bucurie asupra tuturora, trecea ca o binecuvintare asupra bogatiei lanurilor si fremata ca o amenintare pentru vrajmasii viitorului prin frunza padurilor ce ocrotisera si menisera luptele invingatoare. Glasul lui nu se mai auzia insa, si icoana lui nu mai statea innaintea nimaruia.

Si candela aprinsa de-asupra mormintului sau s'a stins une ori, in zile rele. Mini de hoti au scormonit in mormintul cel sfint.

Dar amintirea sa a luminat totdeauna in marea biserica a constiintii neamului. Une ori mai tare, alte ori mai slab, dar nici un vint naprasnic n'a putut-o stinge. Si astazi ea se innalta puternica, in marea flacara de mindrie si recunostinta ce porneste din toate inimile noastre la pomenirea celor patru sute de ani de la moartea puternicului Imparat senin al Rominimii.

O scinteie din aceasta flacara e cartea de fata.