Dostoievski-Nietzsche. Elogiul suferintei - Aura Christi

„Aceasta carte este o capodopera, in primul rand, prin curajul de a ataca o tema imposibila. (…) Aura Christi ataca o tema mare – acest detaliu, in primul rand, justifica epitetul de capodopera, in sensul curajului temei. (…) Dincolo de temele mari – amoralitatea, viul, suferinta – Aura Christi se apropie de ceea ce ii leaga pe cei doi monstri: Dostoievski si Nietzsche. Este, intr-adevar, un pariu sa-i pui alaturi pe acesti doi uriasi…” (Nicolae Breban)

„Redeschiderea «dosarului Nietzsche» prin apropierea de suferinta dostoievskiana este meritul principal al cercetarii Aurei Christi, o cercetare care nu este doar una comparatist-livresca (de larga eruditie), ci una puternic traita ca experienta personala. (…) A fi intre sau dincolo inseamna a te lepada de ratiunea radicala, antichristica, si a avea drum, a avea acces catre tertul, tainicul ascuns, catre divinitate, catre adevarata viata. Or, aceasta nuantare exceptionala face, zic eu, interesul major al cartii Aurei Christi.” (Theodor Codreanu)

„Elogiul suferintei mi se pare un roman autobiografic, in care personajele vin in viata unui copil din Basarabia (…), un copil care scrie acest roman, in care se intalneste cu niste personaje foarte interesante: se intalneste cu Dostoievski, se intalneste cu Nietzsche, e martor al intalnirii dintre Tolstoi si Gogol – o intalnire absolut fascinanta, de o mare calitate a prozei. (…) Undeva Aura Christi isi expune modalitatea de a lucra in aceste zone interdisciplinare: intre eseu, proza si filosofie. Aura Christi are un citat urias, in care isi dezvaluie ce spun eu, si anume ca e un prozator. Aceasta carte tine, dupa opinia mea, de proza. (…) Elogiul suferintei e o carte extraordinara, in care e vorba nu numai despre aceste personaje, pe care le-a indragit autoarea si cu care a trait alaturi, ci si de Cartea lui Dumnezeu, de viitorul lui Dumnezeu.” (Dumitru Radu Popescu)

„Exista nume, terenuri sau lucruri, de care nu trebuie sa te atingi. Intre aceste nume, terenuri sfinte, fara care nu-mi imaginez viata, figureaza, pentru mine, Dostoievski si Nietzsche. Doua spirite gemene. Doi oameni-dinamita, care au marcat istoria gandirii patimasului secol al XIX-lea si, fara voia lor, istoria omenirii. Sa aduci fata in fata doi oameni-dinamita inseamna, de buna seama, sa fii inconstient. Unele spirite auguste, ca, de pilda, Lev Sestov, Dmitri Merejkovski sau «boierul metafizic» Berdiaev, au scris, dupa cum se stie, despre acesti argonauti ai subteranei. Eu mi-am propus sa ma apropii de acesti colosi intangibili dintr-un unghi diferit, caci am remarcat ca una dintre temele majore, la care si Dostoievski si Nietzsche revin, tratand-o din perspective diferite, este suferinta. Atitudinea lor fata de acest animal iute, ca delfinii – atitudine in care, de altminteri, m-am regasit nu o data – te reduce, in primii timpi, la tacere. In timpii secunzi te face, la fel de iute, sa te intorci cu fata spre grecii presocratici, geniali si copilarosi, printre care cei doi beduini ai supraomului s-ar fi simtit, in chip cert, acasa.” (Aura Christi)