Dosarele Securitatii. Marian Munteanu si Miron Cozma versus Piata Universitatii - Ramona Ursu

Dosarele Securitatii. Marian Munteanu si Miron Cozma versus Piata Universitatii - Ramona Ursu 

Cand am publicat, in 8 iunie 2016, in exclusivitate, in ziarul „Adevarul“, dosarul lui Marian Munteanu de la Securitate, in care apare ca sursa „Ioan“, fara sa dau niciun fel de verdict (nici nu aveam cum, eu doar am publicat, ca jurnalist, acest dosar asa cum este el pastrat in arhiva CNSAS), am primit sute de mesaje prin care am fost pusa la zid. Putini au fost, atunci, de partea mea, intelegand exact demersul jurnalistic. Cei mai multi mi-au spus: cum mi-am permis sa scriu ceva rau despre fostul lider din Piata Universitatii? Nu mi se aduceau argumente solide care sa demonteze cele scrise de mine, ci doar mi se spunea ca nu aveam dreptul sa ma ating, in niciun fel, de „Mesia“ din timpul „Golaniadei“.

Altii m-au acuzat ca am inventat un dosar intreg. Munteanu insusi mi-a spus ca totul este o inventie. Cel mai straniu, dezamagitor a fost sa vad jurnalisti care, in loc sa caute adevarul, adica sa mearga singuri la CNSAS si sa verifice dosarul, asa cum eu am facut, s-au transformat in aparatorii lui Marian Munteanu. Ce rusine!

Ceea ce facusem eu fusese sa ma acreditez ca cercetator al CNSAS, sa stau cateva zile in sala de lectura a institutiei, sa imi copiez integral dosarul lui Marian Munteanu, sa il studiez, sa pun cap la cap informatiile si sa public totul in ziarul „Adevarul“, pentru care scriu de aproape noua ani. Mi s-a parut un demers firesc, cinstit, de jurnalist care, in timpul campaniei electorale pentru alegerile locale din iunie 2016, a vazut ca Marian Munteanu, pentru scurt timp candidatul PNL pentru Primaria Capitalei, s-a incurcat in explicatii privind relatia sa cu fosta Securitate.

Asa am ajuns la CNSAS, pentru a verifica singura ceea ce o parte a opiniei publice banuia, anume ca Munteanu a fost sursa a Securitatii. Cand am publicat articolul in ziar, nu am dat verdicte, ci am spus ca, asa cum arata acest dosar, Marian Munteanu a fost sursa „Ioan“ a Securitatii, a scris note informative despre un lector portughez cu care era si prieten, dar si despre alti profesori si colegi de-ai lui de la Facultatea de Filologie. Atat facusem.

In octombrie 2016, la patru luni dupa ce am publicat dosarul lui Marian Munteanu, CNSAS a facut publica adeverinta din care aflam ca documentele sunt valide, ca fostul lider din Piata Universitatii, desi nu a colaborat in sensul legii, a scris si semnat cu mana lui atat angajamentul prin care a primit numele conspirativ „Ioan“, cat si notele informative, dar si ca, in schimbul acestui „efort“, a primit 500 de lei de la Securitate. Asa ca ceea ce mi-a spus Munteanu in interviul pe care mi l-a acordat inainte de publicarea in ziar a dosarului sau, anume ca acesta este o inventie, o facatura, s-a dovedit a fi doar o minciuna.

In 13 iunie 2016, tot in exclusivitate, tot in ziarul „Adevarul“, am publicat si dosarul de la Securitate al lui Miron Cozma. In cazul lui, CNSAS deja se pronuntase. Verdictul era la fel ca la Munteanu. Cozma nu a colaborat in sensul legii cu Securitatea, adica nu a facut politie politica, dar a scris si semnat angajamentul prin care a devenit sursa „Paul“ si a dat note informative despre mineri, colegi de-ai lui. Spre deosebire de „Mesia“ de la Universitate, „Luceafarul huilei“ nu a primit, insa, bani pentru informatiile cu care i-a ajutat pe securisti.

Desi demersul meu jurnalistic a fost identic cu cel pe care l-am urmat in cazul lui Marian Munteanu, dupa publicarea dosarului lui Miron Cozma, reactiile au fost, in mare parte, pozitive. Si de data asta am primit sute de mesaje, insa cele mai multe erau laudative. In baza unor informatii similare, am realizat ca multi dintre cei care au citit ceea ce am scris reactionau emotional. Din start, Munteanu, „baiatul bun de la Universitate“, „nu avea cum sa fie sursa Securitatii“. Insa Cozma avea cum, se stia doar deja ca a fost „baiatul rau“ din timpul Mineriadelor. Cam acesta era rationamentul in multe dintre mesajele primite de mine.

Din august si pana in octombrie 2016, perioada in care am scris aceasta carte, avand la baza si o ampla cercetare facuta in arhivele CNSAS, m-am gandit de foarte multe ori la cat de emotional ne judecam propria istorie. Cat de simplu e sa credem sau sa nu credem ceva. Nu conteaza, de multe ori, ce date avem in fata noastra, nu conteaza nici ca putem verifa informatiile. Conteaza doar ceea ce simtim. Atat.

Istoria e foarte cruda. de multe ori, ne doboara. Ne da peste cap credinte, idealuri. Unii alegem, mai bine, sa nu o stim. Dar asta nu inseamna ca ea nu mai exista. Exista, chiar si foarte dureroasa, asa cum ni se pare ca este cateodata.

Ramona Ursu