DIPLOMATARIUM BANATICUM. Volumul 2 - Costin Fenesan

„Cucerirea Banatului de la campie si a cetatii Timisoara de catre Poarta in vara anului 1552 a determinat pentru mai bine de un secol si jumatate rosturile teritoriului dintre Mures, Carpatii Meridionali, Dunare si Tisa. In Banat aveau sa coexiste si – nu arareori – sa se confrunte doua lumi cu structuri, randuieli si obiective cu totul diferite si opuse. Pe de o parte, se va manifesta cu valente mereu sporite datorita importantei strategice si deopotriva a resurselor economice eialetul Timisoarei, insemnat nu numai ca un adevarat punct de supraveghere al principatului transilvanean invecinat, ci, de asemenea, ca una din bazele de organizare si pornire a actiunilor de expansiune otomana spre Europa centrala. Pe de alta parte, Banatul de la munte, constituit ca banat al Caransebesului si Lugojului in cadrul principatului autonom al Transilvaniei sub suzeranitate otomana, va avea de infruntat vecinatatea mereu amenintatoare si pagubitoare a puterii otomane, cu telul mai mult sau mai putin marturisit de a-l cuprinde in hotarele sale, si va trebui sa se confrunte cu propriile sale slabiciuni datorate atat resurselor materiale si umane limitate, cat mai cu seama statutului sau de potential obiect de schimb in relatia principilor ardeleni cu Poarta. Faptul ca banatul Caransebesului si Lugojului a reusit sa supravietuiasca pana in 1658 se datoreaza, pe de o parte, poate in mod paradoxal, asezarii sale geografice intr-o zona aflata oricum sub controlul strict al Portii, pe de alta parte unor conjuncturi politico-militare care au afectat puternic spatiul central-european. In acest sens, se cuvine remarcat razboiul pornit in 1594 impotriva Portii de Habsburgii sustinuti de principele ardelean Sigismund Báthory si de Mihai Viteazul, domnul Tarii Romanesti. Unele din episoadele acestuia, inca destul de putin cunoscute, s-au desfasurat tocmai pe teritoriul Banatului, culminand cu cele doua asedii nereusite asupra Timisoarei (1596 si 1597) si rascolind hotarul oricum nesigur si extrem de volatil intre eialetul otoman si banatul Caransebesului si Lugojului. Destinul acestuia din urma parea sa fie pecetluit mai intai in timpul stapanirii brutale a generalului imperial Basta asupra Transilvaniei (1602–1604), apoi in vremea razboiului civil care a framantat principatul autonom in 1605–1606, cu implicarea interesata, de o parte sau de cealalta, a Habsburgilor si a Portii. In acest context, pierderea importantei cetati Lipova (1605) de pe linia strategica a Muresului in favoarea Portii parea sa vesteasca si apusul banatului Caransebesului si Lugojului, ai carui dregatori si nobili erau divizati, la randul lor, de simpatii politice divergente. Starea de incertitudine si primejdie necontenita a fost curmata abia dupa ce principele ardelean Gabriel Bethlen, membru al unei familii nobiliare cu radacini in Banat (la Ictar), a reusit sa stavileasca presiunea otomana prin cedarea catre Poarta a cetatii Lipova (14 iunie 1616), care fusese recuperata in 1607. Pana la mijlocul secolului al XVII-lea, banatul Caransebesului si Lugojului si-a mentinut rosturile sale cristalizate inca de la inceput, ca punct de observare a lumii otomane de la Timisoara si Belgrad si deopotriva canal de comunicare intre conducerea principatului autonom si autoritatile otomane locale. In 1658, pe fondul politicii externe si militare aventuriste a principelui Gheorghe Rákóczy al II-lea, urmata de lupta pentru scaunul princiar al Transilvaniei speculata prompt de Poarta, banatul Caransebesului si Lugojului a fost incorporat eialetului Timisoarei. Chiar daca, in timpul „razboiului cel lung” cu Poarta (1683–1699), Habsburgii au reusit sa ocupe vremelnic Banatul de munte, pacea de la Karlowitz (1699) avea sa lase intreaga provincie pe mai departe in stapanirea Portii. Abia dupa razboiul austro-turc din 1716–1718 si pacea de la Passarowitz (1718) Banatul avea sa intre pentru doua secole sub stapanirea vulturului bicefal al Habsburgilor. Cu aceasta, lumea Banatului avea sa fie rascolita din nou, dobandind noi structuri, noi randuieli si obiective. O singura constanta din viata Banatului in lungul secolelor de stapanire straina – romanii, locuitorii dintotdeauna ai acestui pamant binecuvantat cu bogatii si rodnicie, dar blestemat cumva prin neprietenia istoriei – a ramas aproape neclintita din evolutia ei, confirmand o data mai mult experienta dobandita dupa un amar de ani: „apa curge, pietrele raman”... Documentele reunite in volumul de fata, multe nestiute pana in prezent, altele raspandite si „uitate” in diferite colectii sau reviste de specialitate, au tocmai menirea sa puna in lumina o zona aflata doar aparent la periferia lumii in care Transilvania, Tara Romaneasca si Moldova isi duceau lupta pentru existenta de sine statatoare pe fondul ciocnirii intre cei doi „mari” (Imperiul otoman si Imperiul habsburgic). In mod firesc, potentialul de informatii al documentelor date la iveala cu acest prilej este diferit. Oricum insa, ele intregesc cu destule lucruri nestiute pana acum realitatile unei „tari de hotar”, contribuie la nuantarea celor cunoscute ori indreapta erori datorate de multe ori informatiilor deficitare.” - fragment din Introducere

Cuprins 

INTRODUCERE 7 

REGESTE 23 

DOCUMENTE 51 

INDICE ONOMASTIC 505 

INDICE TOPONIMIC 523