Dezertare - Ariana Harwicz

Mereu persista zvonul rautacios ca traducatori se fac cei care nu au reusit sa scrie ei insisi. Si sint altii care afirma ca adevaratul scriitor e traducatorul. Sau o postura intermediara, un celebru traducator spaniol afirma ca traducerea e un gen literar in sine. Oricum ar fi, cred ca in acest secol s-a petrecut o schimbare in legatura cu figura scriitorului-traducator.

O conversatie intre o scriitoare si un traducator. Ea, Ariana Harwicz, o argentiniana stabilita in Franta; el, Mikaël Gómez Guthart, un francez cu radacini argentiniene care se stabileste temporar la Buenos Aires pentru a reveni fortat in tara natala. Ambii, marcati de experienta conditiei de straini, pe care o descopera ca fiind definitorie pentru orice practician al scrisului – scriitor, traducator – in virtutea constiintei ca scrisul este inainte de toate o marturie a radicalei lipse de apartenenta la o limba (comuna). O carte in care se perinda fantomele lui Proust, Musil, Gombrowcz, des Forêts, Bernhardt, dar si ale traducatorilor acestora, care depun cu totii marturie despre conditia fantomatica a scrisului, despre „dulceata misterului” fara de care literatura ar deveni simpla birocratie, arhivistica sau flecareala. O carte despre splendoarea si mizeria traducerii, redactata in linia artei conceptuale, scrisa, vorbita, gindita de doi oameni inteligenti, pe cit de cultivati pe atit de nonconformisti.