Cuvantul ca un fruct oprit

Description

Poeziile din volumul de fata ne arata o alta dimensiune a creatie lui Stefan Dimitriu - unul dintre cei mai mari prozatori romani contemporani. Discurs despre fericire Ma voi multumi, asa cum o fac de cateva zile incoace, sa traiesc sub aceasta impresie, sub aceasta stare de gratie, sub aceasta narcoza, spre a ma sustrage in mod voit de la intrebarile care stau gata sa ma asalteze din toate partile, sa ma inunde cu povara lor cateodata insuportabila. Nu stiu exact ce va fi, cum va fi peste doua zile, peste o saptamana, dar azi imi ajunge inca sa inchid ochii si sa privesc lumina aceea pe care n-am mai intalnit-o pana acum decat in panzele lui Canaletto, lumina aceea atat de ireala si totodata atat de concreta, amestecata, ca un ulei sfant, cu stropii de apa ai marii si curgand siroaie peste umerii si peste coapsele unei femei, pentru ca sa-mi spun: esti si tu un biet om, Stefan Dimitriu, ca toti ceilalti, nascut ca sa fii fericit cu atat de putin, dar arareori in stare sa cauti si sa gasesti putinul acela care-ti lipseste… Amintiri din copilarie De pe prispa inalta din fata casei mele din Ibanesti, vedeam dealurile crescand catre Prut, ca niste valuri verzi de cetate. Dar oricat de inalta era prispa asta si oricat m-as fi catarat eu in varful picioarelor, tot nu puteam deslusi dincolo de spinarea roasa de saraturi a celui de al doilea val. In schimb, fara alte eforturi, in afara celor cerute de escaladarea neguroasei Poiene, deal asezat in spatele casei si strajuit undeva, la marginea zarii, de stejarii batrani ai unei paduri intunecoase si-adanci, puteam sa numar pana la noua treptele acelea imense, prabusite ca niste copaci de piatra si de pamant in calea puhoaielor. Le saream atunci cu privirea, era o nimica toata sa trec intr-o clipa dincolo de cel de al noualea deal, in umbra caruia stiam ca-si croiesc drum apele Prutului, argintii si catifelate ca spinarile crapilor ajunsi pana la noi in ranitele din foaie de cort ale pescarilor din Ranzesti si din Carja. Si cu toate ca nu mai eram de mult copil atunci cand am atins cu piciorul ceea ce atinsesem de-atatea ori cu privirea, nimic nu m-a putut impiedica vreodata sa cred ca Prutul trece prin fata casei mele. Ma gandesc si acum la el ca la raul de-acasa... Intre padurea aceea batrana, intunecoasa si-adanca de pe creasta Poienii si dealul cel mai inalt dinspre Prut peste care se ridica in fiecare zi soarele, cand nu iscau din senin neguri ca sa-l ascunda, in acest esantion mioritic de spatiu ondulat-rotitor, sufletul meu si-a dobandit nu numai datele sale imponderabile, nu numai izvoarele, cutezanta, increderea, dar si forma sa, daca vreti, fizica. [...] Stefan Dimitriu