Cine munceste e pierdut - Tinto Brass, Caterina Varzi

Tinto Brass este un produs prin excelenta al generatiei care a crescut cu scriitori si teoreticieni ai erotismului precum Georges Bataille, erotism vazut ca detasat cu totul de functia reproductiva. Erotism cercetat si filmat sub unghiul delectarii si al umorului (motiv pentru care acea generatie a si recuperat autori precum Marchizul de Sade, pus pe un loc de onoare in Franta de scriitori si intelectuali precum Bataille sau Klossowski, iar in Italia de un cineast ca Pasolini, in pomenitul film Salò).

Tinto aducea insa o nota de umor si prospetime eliberatoare dupa multe din mesajele politice repetate insistent de reprezentantii “noilor valuri” din Franta si Italia. Toti acei regizori cu simpatii comuniste sau anarhiste, sau chiar fara ideologie, precum Fellini, atacasera si devastasera deja consumerismul in nascare al epocii si mica burghezie, despre care canta Giorgio Gaber in Io se fossi Dio (Eu daca as fi Dumnezeu) din 1980.

Vulgar si erudit, Tinto se arata un personaj complex, un capcaun al cunoasterii si al sexului, precum Rabelais sau venetienii Renasterii.

Din carte mai aflam si multe detalii privind finantarea si fabricarea filmelor, dar si despre politica, de pilda: istoria candidaturii lui Tinto pentru Partidul Radical, cel care a adus-o in parlamentul Italiei pe actrita porno Cicciolina, apoi cum l-a cunoscut el pe Jean-Paul Sartre la Paris si multe altele pe care cititorul e invitat sa le descopere, odata cu tabloul unei epoci de o uriasa importanta pentru prezentul nostru, care incearca insa acum sa o estompeze.

Cum pastrezi o epoca asa cum a fost cea a deceniilor pomenite, 1960-1970, decenii ale eliberarii sexuale si ale dezbararii de chinga moravurilor, cum expui o asemenea epoca precum gaza-n chihlimbar? Ei bine, asa cum o face Tinto: aratandu-si fragilitatea umana, pe care el nu si-o ascunde niciodata, ba chiar dimpotriva.

Analizand aceasta epoca a noastra a Omului schizoid al secolului XXI, Tinto Brass aduce aceasta constatare finala:

«Astazi se vorbeste mult despre deculpabilizarea sexului. Cu toate astea, tabuurile sexuale raman foarte puternice. Singurele filme erotice care nu scandalizeaza elita intelectuala sunt cele centrate pe dualismul Eros si Thanatos, dar cel din urma a devenit justificarea celui dintai. Cand Erosul este durere si moarte, totul e bine; daca, pe de alta parte, este viata, opera e atunci etichetata drept facila si superficiala. Asa ca identificarea infama a ajuns sa prevaleze: Erosul este Thanatos. De aceea, festivalurile de film sunt pline de opere funerare si de post.»